Descriere culturala

Descriere Culturală

 

Județul Maramureș a contribuit la zestrea culturală a poporului român și, implicit la cea universală, printr-o seamă de personalități marcante, care au activat în diverse domenii de activitate, născute aici sau care și-au desfășurat activitatea aici.

Sau remarcat în mod deosebit și personalități culturale marcante din localitățile incluse în situl Igniș, în domenii ca: literatură, sculptură, drept, teologie ortodoxă, teologie greco-catolică, finanțe-bănci, politică, chimie, medicină, artă, etnografie și folclor etc; multe din aceste personalități au excelat în domeniile lor de activitate, ajungând pe cele mai înalte trepte ale recunoașterii valorii lor, fiind cooptate în forumul academic cultural-național suprem, respectiv Academia Română, precum și în academii din alte state, în calitate de membrii titulari, membrii corespondenți sau membrii de onoare.

Pentru a percepe importanța și amplitudinea acestui fenomen, încercăm să prezentăm sintetic diversitatea domeniilor de activitate și contribuțiile aduse de aceste personalități la dezvoltarea culturii naționale și europene. Din simpla enumerare a lor și a domeniilor în care au excelat profesional, științific și moral se desprinde ideea că localitățile Baia Mare, Sighetu Marmației, Desești și Giulești au contribuit onorabil la valențele cultural județene și naționale.

Personalități marcante:

Nr. crt.

Personalitate

Localitatea

Perioada/Activitate

1

TERSANSZKY, Jozsi Jeno

Baia Mare

- 1888-1969; scriitor și dramaturg

2

NEMETH, Laszlo

- 1901-1975; scriitor

3

GHEZA, Vida

- 1913-1980; sculptor

4

CETERCHI, Ioan

- 1926-1992; jurist; membru corespondent al Academiei Române

5

BREBAN, Nicolae

- n. 1934; prozator, eseist, om de cultură; membru corespondent al Academiei Române

6

MUREȘAN, Lucian

- n. 1937; arhiepiscop al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș; întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

7

PASCARIU, Dan

- n. 1950; economist și bancher

8

BODIU, Andrei

- n. 1965; poet și teoretician literar

9

SELING, Paula

- n. 1978; cântăreață

10

TEITELBAUM, Joel

Sighetu Marmației

- n. 1888-...; rabin hasidic

11

WIESEL, Elie

- n. 1928; scriitor; laureat al Premiului Nobel pentru Pace

12

JAKUBINYI, Gyorgy

- n. 1948; arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia

13

IVASIUC, Alexandru

- 1933-1977; scriitor

14

DOLEZALEK, Friedrich

- 1873-1920; chimist, cercetător, profesor

15

PRIELLE, Kornelia

- 1826-1906; actriță

17
18

CORBU (HOLLOSY), Simion

- 1857-1918; scriitor

19

GOT, Petre

Desești

- poet; membru al USR

20

PÂRJA, Gheorghe

- n. 1950; poet și publicist

21

REDNIC, Atanasie

Giulești

-1722-1772; episcop greco-catolic al Bisericii Române Unite cu Roma

 

Valențele culturii populare

Cultura populară specifică este una deosebit de valoroasă, complexă și diversă, având la bază o serie de piloni indestructibili, recunoscuți la nivel mondial și care îi conferă unicitate și autenticitate, incontestabile.

Principalii piloni ai culturii populare zonale, recunoscuți de către forurile culturale naționale și internaționale sunt:

troița maramureșeană;

fusul cu zurgălăi maramureșean;

pecetarul maramureșean;

arta vestimentară maramureșeană;

arta culinară maramureșeană;

arta coregrafică maramureșeană;

arta interpretativă vocală maramureșeană

 

Troița maramureșeană

Din punct de vedere al valorii culturale, se disting în mod deosebit troițele de hotar. Troițe de hotar existau încă de la începutul sec. XVII, în mai multe comunități maramureșene, fiind monumente complexe, sculptate în lemn. Dintre acestea nu s-a mai păstrat, până în prezent, decât una singură, respectiv Troița Rednicenilor din hotarul satului Berbești (com. Giulești), datată din sec. al XVIII-lea.

Troițele de hotar, pe lângă însemnul lor de factură religioasă, creștină, aveau semnificații raportate la credințe (și superstiții) mult mai vechi și înrădăcinate în subconștientul românilor. Acestea erau amplasate de obicei în bifurcații și intersecții de drumuri, unde se credea că spiritele malefice au puteri sporite și pot pune stăpânire pe drumeți. Astfel, troițele de hotar erau integrate unui sistem profilactic cu conotații magice (magia albă). În consecință, biserica a înțeles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare și purificare a acestor locații, încurajând, totodată, amplasarea monumentelor la răspântiile drumurilor de țară. În opinia altor cercetători, troițele maramureșene sunt relicve ale crucilor dacice, ca simbol păgân al unui ancestral cult solar, practicat de către populația geto-dacă.

Cu timpul, meșterii populari locali au miniaturizat aceste monumente, conferindu-le rol de cruce funerară. Astfel, începând cu a doua jumătate a secolului XX, semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând, cu precădere, pe caracterul funerar, probabil sub influența și notorietatea de care s-a bucurat Cimitirul Vesel din Săpânța.

După Revoluția din 1989, România a fost împânzită de troițe maramureșene pentru a comemora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale anului 1990, în fața Catedralei din Timișoara, operă a artistului lăpușean Alexandru Perța Cuza (a construit circa 1400 troițe). De asemenea, o troiță a eroilor este amplasată în Baia Mare (Piața Revoluției), altele în București - Televiziunea Română, Universitate, Spitalul Colțea etc.

 

Fusul cu zurgălăi

Este o relicvă a industriei casnice textile tradiționale românești din Maramureș. Fusul a ieșit din anonimat în momentul în care priscelul (rotița de la bază) a împrumutat tehnica rosturilor, utilizată inițial ca soluție constructivă de îmbinare a bucăților de lemn fără alte accesorii (cuie) de lemn sau metal. Astfel de elemente arhitectonice regăsim și în construcția bisericilor de lemn din Maramureș. Din pricina unei oarecare mobilități a elementelor componente, în momentul torsului, fusul produce un zgomot specific. Unele fusuri sunt prevăzute, la bază, cu un lăcaș unde se depozitează câteva pietricele de râu, obținându-se astfel efectul de țurgălăi (clopoței). Se spune că această inovație avea și un rol practic: le ajuta pe femei să nu adoarmă în lungile nopți de iarnă, când își propuneau să toarcă o anumită cantitate de lână.

O contribuție importantă în promovarea, ca brand, a acestui obiect casnic, mai precis a tehnicii rosturilor, a avut-o artistul băimărean Mihai Olos, care a valorificat din plin ingenioasa îmbinare a lemnului în operele sale, cunoscute și recunoscute în spațiul cultural european. Pornind de la module inspirate din arta populară maramureșeană, artistul a proiectat, la un moment dat, un veritabil oraș universal, numit semnificativ olospolis, în care arhitectura rosturilor căpăta valențe filosofice.

Pecetarul

Pecetarul este un obiect de cult, confecționat, de regulă, din lemn sau marmură, păstrat cu evlavie în lada de zestre, într-un săculeț din pânză albă de in; este utilizat doar de femei, în marcarea pâinilor rituale (a păștilor și a prescurelor); se mai numește și prescurnicer sau pristornic.

Acest obiect de cult era, până la un moment dat, nelipsit din casele satelor maramureșene situate pe Iza, Mara sau Cosău. Practica s-a pierdut ori s-a degradat, dar, din fericire, s-au păstrat câteva colecții valoroase: ale fraților Victor și Iuliu Pop, a preotului Mircea Antal din Breb (aceasta din urmă făcând parte din patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare).

Pecetarele au o înălțime cuprinsă între 10 și 20 cm și sunt compuse din două segmente: partea inferioară este asemănătoare unui postament de formă paralelipipedică sau trunchi de piramidă pe care este incizat un înscris religios - IC-XC-NI-KA sau IS-NS-NI-KA, semnificând victoria lui Iisus Hristos asupra morții; aceste obiecte de cult au tendințe puternice de abstractizare, aproape fiecare piesă fiind unicat.

Arta vestimentară

Piesele portului popularmaramureșean sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile și sunt confecționate numai din plante tehnice (cânepă, in) și produse animaliere (lână). Prelucrarea firelor se face prin înmuiere, melițat, pieptănat etc) ulterior având loc țesutul pânzelor (în microateliere casnice), croitul și brodarea. La toate acestea se adaugă meșterii specializați în confecționarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor.

În trecut, modelele și gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri. „...Ochii avizați ai localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale specifice unui anumit sat și nu de puține ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoșteau și anumite redundanțe în modul în care acesta fusese formulat...” (Mirescu, C., 2006).

Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea și cromatica dungilor orizontale (pentru femei) și sumanul, prin lungime (pentru bărbați). Nuanțarea se făcea și prin croi, materiale auxiliare, lățimea tivului, sisteme de închidere, poziționarea buzunarelor etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de proveniență, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre.

Portul maramureșeanse remarcă prin eleganță sobră, reținută, este unitar și are „...un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone...” (Bănățeanul, T., 1965).

Costumul femeiesceste compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale, peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un lecric (jachetă), guba din lână albă cu mițe lungi, iar ca accesoriu, zgarda scumpă (mărgele de corali) sau zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).

Portul bărbătescare ca element de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara, gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna, cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric și gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul și straița țesută în culori vii.

Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum și Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care și azi maramureșenii le utilizează cu mândrie și noblețe: guba și gluga.

Arta culinară

Un blid cu tocană (mămăligă) fiartă în lapte dulce, cu brânză de oaie, smântână și jumări, o porție de sarmale umplute cu păsat și un codru de pâine coaptă pe vatră, un pahar de horincă, iar ca desert o plăcintă creață sau cozonac cu nucă, reprezintă arsenalul culinar ce poate fi definit ca specialitatea casei pentru bucătăria tradițională.

Arta gastronomică localănu excelează prin finețuri și combinații sofisticate de alimente și mirodenii (precum alte bucătării latine - franceză sau italiană). Este mai degrabă sobră și extrem de ecologică, la fel ca și agricultura, zootehnia și pomicultura, din rodul cărora se obțin principalele derivate alimentare.

Nucleul tradiției culinare îl reprezintă lăptăria pastorală mobilă, pe care păcurarii o instalează în munți, în timpul verii, pe perioada pășunatului turmelor de oi. În aceste microfabrici de produse lactate, principalul actor este baciul sau vătaful, singurul responsabil de întregul proces de preparare a laptelui. Proprietarii de oi urcă prin rotație, la stână, pentru a-și primi partea ce li se cuvine, stabilită la măsuriș.

Din laptele de oaie, baciul prepară cașul, urdașijintița. Brânza se prepară în gospodărie cu cașul luat de la stână. „...brânza care este menită să rămână pe iarnă trebuie ermetic înfundată în bărbânță; deasupra brânzei se pune un strat de lut și apoi fundul de lemn” (Bârlea, I., 1924). În Lăpuș, se prepară și lapte acru de iarnă. Deoarece condițiile climatice și calitatea solului nu au favorizat culturile de grâu în Județul Maramureș (deluros și montan prin excelență), agricultura s-a axat preponderent pe culturile de porumb. Făina de mălai a constituit, începând cu secolul al XVII-lea, „...principalul element nutritiv pentru populația rurală” (Dunca, P., 2004). Din acest produs se obține atât mămăliga (apă, sare și făină de mălai), cât și pâinea cea de toate zilele. Așa se face că „...pâine de grâu numai la sărbători mari mănâncă, încolo tot pâine de porumb...” (Bârlea, I., 1924). Din făină albă de grâu se mai preparau prescurele și colacii rituali, folosiți la sărbătorile mari.

Pentru locuitorii zonei, însă, masa reprezintă mai degrabă un act cultural, cu valențe sociale, desfășurat după cutume străvechi. În subsidiar, ea reprezintă un rit de integrare, fie că ne referim la ospețele comunitare (mesele de pomană, la care participă tot satul, în frunte cu preotul), la mesele neamurilor (botez, nuntă, înmormântare), la masa întregii familii (de Paști, de Crăciun), la masa cotidiană, ori la masa oferită unor musafiri. Zona își poftește oaspetele străin în casă, cu gândul că „...i-o fi foame după atâta drum...”, dar și pentru a facilita o interacțiune de ordin cultural. Astfel, el pune preț pe cel mai eficient mod de a dialoga, indiferent că vorbesc sau nu aceeași limbă. Dialogul intercultural, prin intermediul degustării din produsele culinare, se realizează la nivel non-verbal, cuvintele fiind de prisos. Fiecare gest și impresie manifestată de către musafir e atent cântărită și decodată, în funcție de achizițiile comportamentale ale individului și tradiția locală.

Pentru a-i arăta respectul, oaspetele e poziționat la masă la loc de cinste, la fel cum se întâmplă în cazul bătrânilor sau a oamenilor cu vază (preotul sau dascălul). Stăpânul casei, în virtutea unei legi nescrise, are obligația să bea primul din băutură și abia apoi oaspetele, prin aceasta dovedind că produsele oferite sunt curate și demne de a fi degustate. „...În tradiția veche, nimeni nu începea să mănânce până nu se făcea semnul crucii, cu fața către răsărit” (Bilțiu, P., 2004); sau se rostea o rugăciune.

O altă cutumă locală îi cere musafirului să consume toate alimentele cu care e servit, considerându-se că „...atâta rău vrea gazdei cel care a mâncat, cât a lăsat în blid...” (Bilțiu, P., 2004); regula este valabilă și în cazul băuturii.

Localnicii preferă, la mâncarea de dimineață (micul dejun) o masă consistentă (coleșă cu brânză, lapte acru, slănină și mâncărușa-papara de ou). Gustarea mică se ia pe la 9.00-10.00, iar gustarea mare pe la 12.00-14.00. Ujina e programată în jur de 18.00, iar seara, cina. La gustarea mare este obligatorie zama (supă sau ciorbă).

Dintre produsele culinare, se remarcă în mod deosebit câteva:

Balmoșul- „...Se pun două găvane de jintuit în căldărușe, apoi un găvan de lapte dulce și un găvan de apă. Se gustă. Când e prea dulce se adaugă lapte acru, iar când e prea acru se adaugă lapte dulce. Căldărușa se pune apoi la foc și se fierbe în clocote ½ oră, mestecându-se mereu. Se adaugă la urmă făină de mălai (ca pentru coleșă) și se mai fierbe, în clocote, 15 minute; apoi se amestecă în jur cu coleșerul până ce iese untul de jintuit de trece peste balmoș” (Georgeoni, A., 1936).

Cașul - „...Laptele de oaie îl strecoară printr-o sită țesută din lână și curge prin putină. Pune puțin cheag. După ce s-a închegat bine, ia jintălăul și bate laptele până se face iarăși în stare fluidă. Apoi, încetul, cu mâna, începe a-l aduna laolaltă și după puțin timp îl adună în forma unui caș. Când s-a consolidat bine cașul, îl scoate și-l pune în strecură ca să curgă jintuitul, pe care-l adună într-un vas, de scoate untul de oaie. După un timp oarecare, îl ia și-l pune pe comarnic, ca soarele să-l întărească” (Bârlea, I., 1924).

Horinca- „...Se prepară din cereale și din prune. Cea din prune se fierbe de două ori. Lichidul ce s-a scos după prima fiertură se numește suslă. Aceasta o pun din nou în căldare pentru a o fierbe, la început 30 %, apoi din ce în ce mai slabă și când lichidul nu mai conține mult alcool, desfac țevile ca să nu mai curgă. Acest rachiu are în medie cam 50 de grade. Spirtul de cereale are 30 de grade. La sărbătorile mari (Crăciun, Paști și Bobotează) o îndulcesc cu miere de stup și așa se ospătează” (Bârlea, I., 1924).

Arta coregrafică

Aproape ritualic prin arhitectura pașilor, naturalețea gesturilor și mimica transfigurată a interpreților, „...dansul se caracterizează, în raport cu celelalte jocuri din țară, printr-o ritmică extrem de bogată și variată, unică, prin calitatea muzicalității...frumusețea naturală a matricei neregulate a frazelor muzicale este pusă în valoare de combinațiile ritmice pe valori diferite, tropotite nuanțate în pași mărunței, cu accente pe contratimp și sincope luate chiar în vârful bătăii muzicale...ritmica tropotită este pregnantă în toate jocurile maramureșene...” (Popescu, J., 1963).

Dansul specific băieților este Bărbătescul (sau Feciorescul). Jocul de perechi este numit Învârtită (De-nvârtit) - în timp ce băiatul execută neîntrerupt pași tropotiți, fata se plimbă la dreapta sau la stânga (sau în jurul lui) în pași mărunți. Un dans specific în zonă este și Jocul lui Vili - dans bărbătesc de tradiție haiducească.

Arta interpretativă vocală

Preponderent liric (de dragoste, de dor, de jale, de cătănie și haiducie), repertoriul muzical tradițional maramureșean este completat de colinde, cântece de leagăn, bocete și balade.

De regulă, melosul însoțește expresia verbală versificată, însă îl regăsim și în interpretări instrumentale, individuale sau în acompaniament orchestral. În acest caz, distingem o particularitate folcloristică: în Maramureș, virtuozitatea interpretărilor instrumentale a atins uneori performanțe fără precedent, prin contopirea notelor muzicale cu tonalitatea cuvintelor, într-o simbioză perfectă.

Din gama instrumentelor muzicale se remarcă, alături de cele eminamente pastorale (trâmbița, cavalul și fluierul), vioara (cetera) cu patru coarde, acordate în cvintale uzuale. Aceasta este însoțită, de cele mai multe ori, de zongoră (o chitară obișnuită, cu două, trei sau patru coarde, acordate în re-la sau la-do-la-mi). De curând, acestora li s-a adăugat doba (o tobă de construcție artizanală, de mărime mijlocie, cu două membrane). Taraful maramureșean este mărit cu o vioară secundă (contră) și cu o gordună (contrabas mic).

De remarcat faptul că, în lipsa instrumentelor, ritmul e dat de tropotitul dansului sau bătaia din palme, ceea ce apropie mai mult acest act cultural contemporan de actele rituale vechi și chiar manifestările transcedentale. Mesajul e transmis către auditoriu pe un canal al subconștientului cu ajutorul melosului. În preistorie, cuvântul însoțit de muzică și dans a fost un protector miraculos al omului „...în fața necunoscutului, în fața forțelor înfricoșătoare ale naturii care trebuiau îmbunate... (Nițu, G., 1988).

Melodiile cântecului propriu-zis sunt construite în strofe regulate și au o formă arhitectonică închegată; cu toate acestea, permit anumite improvizații melodice, ritmice sau ornamentale, în funcție de virtuozitatea interpretului vocal. (Alexandru, T., 1989).

Referitor la simbioza dintre melodie și cuvinte, mai trebuie să precizăm faptul că, de regulă, această relație este laxă, adică „...același text poetic este cântat în locuri diferite și chiar în momente diferite pe melodii diferite...” (Pop, M., 1980). Cu alte cuvinte, melodiile nu sunt fixate neapărat de anumite texte, având astfel un caracter itinerant. Excepție de la această regulă o reprezintă colindele, unde versurile par a fi legate de aceeași melodie într-o anumită comunitate sau regiune.

Un rol important, sub aspect melodic, dar și lexical, îl au refrenele cântecelor. Repetate cu ostentație, la un interval regulat de timp, refrenul are darul să imprime o anumită stare de spirit, generată de melos și mesajul cuvintelor care îl alcătuiesc. Se realizează astfel o anumită psihoză a cuvintelor transformate în incantații (mai degrabă magice decât religioase), prin care se face saltul de la universul profan, laic, la cel mistic. Astfel, identificăm în refrenele unor cântece (propriu-zise, de leagăn, dar în special în colinde), o relație cu sacralitatea. Se presupune că incantațiile și melosul îndeplineau și o funcție curativă, profilactică, în tratarea unor maladii (de regulă, psihice), știut fiind faptul că, în vechime, procesul medical de recuperare viza spiritul și trupul deopotrivă.